Curcubeul care reface vieţi

 Annalisa Gasparini (dreapta), alături de ajutoarele sale, Laura şi Aurelia (în fundal) şi de trei dintre fetele luate în grijă

Dezbateri peste dezbateri la tv, unele pe idei, altele traversate de patimi ieftine între vechi aversari politici; unele mai liniştite, altele violente; unele cu pahare de apă aruncate în faţă, altele cu lovituri sub centură. Ce se spune la televizor se comentează în spaţii publice, comentarii însoţite musai de opinii personale. Apare o temă de dezbatere publică, cel mai adesea “livrată” de ideologii partidelor cu un scop anume, şo pe ea. Apare un eveniment în zona justiţiei, între fălcile căreia mai este băgat câte un personaj de notorietate (şi asta tot cu un scop anume), şo pe el. Se consumă vreo telenovelă cu protagonişti cunoscuţi publicului amator de senzaţii ieftine, gospodinele se topesc în faţa televizoarelor amplasate în bucătărie. Un vacarm general şi o harababură şi mai mare. Cine să mai aibă timp de problemele reale ale ţării? Cine să mai audă strigătele de ajutor ale categoriilor cu adevărat defavorizate? Cine să-i dea o mână de ajutor celui aflat în nevoie? Cum cine? Ca de obicei, străinii.

Annalisa Gasparini nu mai este însă demult o străină pentru cei cărora li s-a dedicat cu tot sufletul: tinerii care ies din centrele de plasament unde n-au învăţat mai nimic; nici să comunice în societate, nici să se descurce singuri în lume. Ba, mai mult, cei care părăsesc sistemul instituţionalizat intră în societate cu grave tulburări de comportament. Fără loc de muncă şi fără un acoperiş deasupra capului, mulţi dintre ei aleg, de voie, de nevoie, libertatea totală - viaţa fără căpătâi: o locuinţă în vreun imobil părăsit sau în vreo gură de canal subteran, un colţ de stradă pentru cerşit, o „şansă“ în rândurile infractorilor găinari etc.
Probabil că toate astea le-a intuit şi Annalisa. Cunoştea sistemul şi înţelegea că soarta tinerilor care părăsesc instituţiile de protecţie este lăsată la voia întâmplării. O fundaţie italiană i-a propus să se ocupe de soarta lor şi n-a stat pe gânduri dacă să accepte sau nu. Au trecut ani şi ea încă se află la Slatina.

Annalisa

Annalisa Gasparini este din Ancona (Italia), are 34 de ani, harul blândeţii şi multă iubire faţă de aproape. Prima oară a venit în România în 2001 şi de atunci s-a tot întors în cadrul unor grupuri de voluntari care organizau diferite activităţi recreative pentru copiii de la centrele de plasament „Zorile“ şi “Speranţa” din Slatina. După mai multe acţiuni de acest gen, ei i s-a propus de către o fundaţie din provincia natală să lucreze în România pentru tinerii care părăsesc instituţiile ce îi găzduiesc şi întreţin până la împlinirea vârstei de 18 ani. Aşa s-a născut L’arcobaleno (Curcubeul – trad. din italiană) la Slatina, fundaţie acreditată de Direcţia Generală pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Olt pentru două tipuri de servicii sociale private: găzduire pe perioadă determinată a persoanelor defavorizate şi sprijinirea acestora pentru o viaţă independentă. “În 2006 am înfiinţat asociaţia şi în 2007 am fost acreditaţi pentru aceste servicii sociale private”, ne vorbeşte Annalisa în limba română, pe care a deprins-o binişor. De atunci organizaţia a ajutat zeci de tineri şi tinere.

Culise

L’arcobaleno o are, aşadar, pe Annalisa, care şi-a luat două ajutoare de nădejde: Laura Marinescu, o profesoară de limba şi literatura română care are şi studii de socio-psiho-pedagogie şi Aurelia Şotae, psiholog. Şi mai are trei apartamente închiriate pentru cei de care se ocupă. Acum asociaţia are în găzduire 11 persoane. La o primă vedere, nimic greu: găzduire şi sprijin pentru ca „defavorizaţii“ să aibă o viaţă a lor. Ei bine, „nu este deloc uşor. Unele dintre fete au probleme de comportament şi trebuie să ne ocupăm de asta. Încercăm să creăm un echilibru, amestecând persoanele cu astfel de probleme cu cele care nu dau bătăi de cap. Câteodată merge, alteori - nu. Trebuie să găsim soluţii pentru ca asistaţii noştri să se dezbare de anumite obiceiuri, să înveţe să comunice, să-i respecte pe cei din jur şi să-şi câştige singuri existenţa, şi toate astea cer timp, multă răbdare şi o implicare totală. Noi cu cei pe care îi preluăm încheiem un contract de servicii sociale. În primă fază, contractul cuprindea o durată de şase luni, dar am înţeles repede că tinerii noştri au nevoie de mult mai mult pentru a se integra în societate. Am mărit perioada la un an şi tot n-a fost de ajuns. Acum perioada se întinde pe doi ani“, ne lămureşte Annalisa. Asociaţia le caută locuri de muncă, încercând să găsească angajatori înţelegători pentru astfel de persoane şi îi întreţine în şcoală pe cei care doresc să-şi continue studiile. „Avem doi tineri care au urmat finanţe-bănci şi acum sunt la masterat în Bucureşti, mai avem unul la Timişoara, tot la masterat în specialitatea contabilitate, avem o fată care urmează o postliceală de asistente medicale la Piteşti şi mai avem elevi la Colegiul Agricol Carol I din Slatina“, spune Annalisa. Ce mai face asociaţia? Reface şi menţine, pe cât posibil, relaţiile dintre cei de care se ocupă şi familiile lor, dacă au familii. Şi ce mai face? Îi implică pe copiii aflaţi în grija statului în proiecte culturale în diverse domenii, cum ar fi teatrul. De unde bani pentru toate acestea şi pentru multe altele? „Păi noi avem o fundaţie-mamă în Italia, care organizează colecte de fonduri prin organizarea unor evenimente, a unor tombole, a unor seminarii şi aşa mai departe. Apoi, nu spunem nu unor sponsorizări. De asemenea, după o luptă de doi ani statul român ne acordă o mică subvenţie cu care plătim anumite facturi, ceva din chirie şi altele asemenea“, ne răspunde Annalisa.
Şi Asociaţia L’arcobaleno are deja reuşite: tineri care, după ce au învăţat aici ce este lumea şi cum să îşi ia viaţa în propriile mâini, şi-au întemeiat familii şi sunt aidoma tuturor celorlalţi.

Piedici

O activitate umanitară ar merge ca unsă în oricare ţară civilizată, dar nu şi în România, unde orice iniţiativă bună se loveşte de piedici acolo unde nici nu gândeşti. De exemplu, un mic agent economic slătinean s-a gândit că n-ar fi rău să-i exploateze pe tinerii pe care L’arcobaleno încearcă să-i integreze social. „Am găsit de lucru pentru două fete ale noastre la un mic atelier de croitorie. Angajatorul le plătea salariile şi din subvenţia statului. Cât credeţi că le dădea fetelor? Un milion de lei vechi. Asta este exploatare. Le-am luat pe fete de acolo“, povesteşte Annalisa. Am definit, prin pilda de mai sus, lăcomia. Să definim şi indiferenţa. Asociaţia L’arcobaleno încearcă să ofere oportunităţi pentru tinerii încă aflaţi în centre de plasament. Aşa a apărut, în urmă cu doi ani, la centrul „Floare de colţ“ din Balş un atelier de croitorie pentru ca cei aflaţi în grija statului să poată învăţa meserie. „Chiar dacă au o specializare profesională atunci când părăsesc centrele de plasament, tinerii nu cunosc meserie, iar şansa de a-şi găsi apoi un loc de muncă este foarte mică. Aşa că noi ne-am gândit să acţionăm şi în sensul acesta, numai că, de pildă, iniţiativei noastre de la „Floare de colţ“ i-ar trebui un oarecare sprijin din partea personalului de la centru. Dacă s-a încropit un asemenea atelier, trebuie să te ocupi să funcţioneze, nu?“, ne întreabă Annalisa. Şi noi spunem: da. Şi conducerea centrului a spus da şi totul a funcţionat bine vreo câteva luni. Acum atelierul pare o investiţie de care nu se mai ocupă nimeni. Românul, tot român.

Reuniune cu gogoşi

Pentru documentare ne-am deplasat la o adresă la care ne aşteptam să găsim sediul asociaţiei: un birou, niscaiva bibliorafturi, nişte imagini pe pereţi care să reflecte activitatea organizaţiei. Aş! La capătul unei scări interioare de bloc, printr-un întuneric care ne face să folosim laterna telefonului mobil, ajungem în dreptul unei uşi dincolo de care se aude larmă de glasuri. Şi intrăm, într-adevăr, într-un apartament bine populat: unul dintre apartamentele închiriate de asociaţie unde se adunaseră fetele şi personalul asociaţiei la o partidă de...gogoşi. „Facem gogoşi, facem şi din astea. Hai, intraţi“, ne îmbie profesoara Laura Marinescu. După ce ni se vorbeşte despre tot ceea ce am arătat mai sus, vrem să cunoaştem mai îndeaproape şi fetele. Unele provin de la centre de plasament, altele de la centre de asistenţă pentru adulţi, acolo unde ajung tot din instituţiile de protecţie a copilului. Vor ele să li se folosească numele într-un reportaj ce va fi publicat într-un ziar, îşi dau consimţământul pentru asta? Nu, răspund multe dintre ele. Vor ele să apară în ziar într-o fotografie de grup, împreună cu Anna (aşa îi spun Annalisei), cu doamna Laura şi cu Aurelia? Nu, răspund cele mai multe. Refuzul este, poate, un reflex al inhibiţiei, al interiorizării indus de o viaţă aspră şi pe care personalul asociaţiei se luptă să li-l reprime pentru a le deschide personalitatea într-atât cât este nevoie pentru o comunicare normală cu cei din jur, cu societatea. Unele dintre fete s-au strâns ciopor lângă Laura, altele o încadrează pe Annalisa. Ele, Laura, Annalisa şi, chiar dacă “proaspătă” în asociaţie, Aurelia sunt punctele lor de sprijin deocamdată, singurele care le arată dragoste şi singurele în care au încredere. Şi ne dăm seama de câtă muncă şi de câtă dăruire de sine este nevoie să aduci normalitatea şi siguranţa într-un suflet strâns în el însuşi, aşa cum îl au cei care cresc fără familie, în instituţii ale statului. De câte ori îşi revede Annalisa familia? O dată sau de două ori pe an. Cât timp liber au cele două ajutoare ale Annalisei? “Eu am o jumătate de normă în cadrul asociaţiei, dar sunt solicitată cu mult mai mult. Suntem chemate de acasă pentru orice lucru mărunt care li se întâmplă fetelor. Este o muncă pe care n-o poţi face dacă nu pui şi suflet, o muncă în care, vrei, nu vrei, te implici emoţional”, ne dezvăluie Laura. Şi toate astea pentru ca cei singuri să înveţe ce înseamnă familia din care să poată ieşi, când vor avea o anume siguranţă, o anume independenţă, în familia mai largă a lumii.