Pacientul-artist cu voce stinsă şi mâini de aur

Marin Brînariu, cu unele dintre machetele sale pe care le dăruie totdeauna cu generozitate oamenilor

Are 66 de ani şi un simţ înnăscut pentru artele plastice, cu extensie spre arhitectură. Se exprimă artistic atunci când nu are ce să facă. Iar el nu prea are ce să facă doar pe patul de spital, unde ajunge cu frecvenţa impusă de chimioterapie. Voce nu mai are şi nu va mai avea niciodată în urma unei crunte boli care l-a lovit la gât. Vocea lui sunt, acum, mâinile. Şi mâinile vorbesc aşa cum numai mâinile unui artist ştiu să vorbească, realizând lucruri minunate, plăcute oamenilor.

Marin Brînariu este de fel din comuna Bobiceşti, satul Mirila, şi are o identitate atipică pe Secţia de Oncologie a Spitalului Judeţean de Urgenţă Slatina: este cunoscut în dublă calitate, de pacient şi artist. La spital vine cam o dată pe lună pentru chimioterapie şi stă câteva zile. Omul şi-a uimit colegii de salon cu lucrul său: face căsuţe din carton cu o dexteritate nemaiîntâlnită de ei. Căsuţele nu au nimic rudimentar în ele: sunt machete atent şi exact create, cu proporţii şi componente rezultate în uma unei elaborări de profesionist. A împânzit salonul cu căsuţe de toate formele şi mărimile. Toate lucrările sale ajung acasă la pacienţi, infirmiere şi asistente, pentru că tot ceea ce realizează dăruieşte celor din jur cu o generozitate ingenuă. Vine cu materiale de acasă şi, zi de vară până-n seară, ridică machete sub ochii plini de admiraţie ai bolnavilor. Ba, uneori, lucrează şi noaptea, cu orele. „Astă-noapte, pe la ora 02.00, când am intrat în salon, el lucra. Nu s-a mai culcat până dimineaţa. M-am închinat“, povesteşte o infirmieră. Medicul curant al omului, o femeie cu aleasă sensibilitate, este şi el uimit de calităţile neobişnuitului pacient. Ne dă amănunte despre boala care l-a lovit şi se mândreşte cu o superbă căsuţă căruia autorul i-a pus şi lumină electrică şi pe care doctora o păstrează, la loc vizibil, în cabinet. „Este un om uimitor, păcat că este bolnav; nu mai poate vorbi în urma unei laringectomii totale“, spune medicul. Adică i s-a scos cu totul laringele.
Când nu face machete şi nici nu se odihneşte, Marin desenează. Desenele au şi ele o mare varietate, dar omul manifestă o predilecţie aparte pentru flori şi păsări. Acasă are felurite lucruri casnice făcute tot de mâna lui. Despre toate acestea şi despre viaţa lui în general le vorbeşte colegilor de spital folosindu-şi, evident, mâinile. Oamenii s-au obişnuit cu gesticulaţia sa şi îl înţeleg. Marin Brînariu nu face doar căsuţe şi desene; el este unul dintre puţinii oameni cu mâini de aur, adică acei oameni pentru care meseriile delicate nu au nici un secret: meseriaşii profesionişti. Aceste calităţi poartă, în cazul omului din Bobiceşti, o aură: darul artistic.

Pasiune pentru mecanica lucrurilor mici

Este zi de vineri. Intrăm în salonul 52 al Secţiei Oncologie măturând cu privirea pacienţii internaţi şi nu este greu să-l descoperim pe cel despre care am auzit că face căsuţe din carton: omul este în plin act creator. „Te caută de la ziar, ajungi vedetă“, îi spune unul dintre pacienţi la aflarea veştii că îl căutăm pentru a scrie despre el. Şi Marin Brînariu trăieşte o uimire care i se citeşte pe chip. „Despre mine?“, întreabă el cu mîinile şi privirea.
Dialogul este greoi. Când nu-i înţelegem gesturile, omul scrie. Aşa aflăm că Marin Brînariu s-a născut în 1945, la Bobiceşti - Olt, că desenează de la trei ani şi că, mai târziu, fără se i se stingă pasiunea pentru desenul artistic, s-a îndrăgostit de desenul tehnic. Devine elev la Şcoala profesională de mecanici agricoli din Balş, unde realizează proiecte de diplomă pentru colegi. Dotat cu o îndemânare ieşită din comună, peste câţiva ani, pe când era mecanic la o fabrică din Craiova, Marin Brînariu urmează şi Şcoala de mecanică fină, devenind astfel metrolog. Peste ani se apropie de locul natal, revenind la Balş, unde lucrează tot în domeniul mecanicii fine. Ajunge apoi maistru în construcţii, neîndepărtându-se de mecanica lucrurilor mici. Dar el s-a manifestat plenar în mai multe domenii: a fost şi constructor de case, a lucrat şi tâmplărie de aluminiu şi, în general, doar ceea ce nu şi-a propus nu a făcut. În 1999 a ieşit la pensie şi a găsit timpul necesar pentru pasiunile sale prime: desenul artistic şi cel tehnic.

Ore gratuite de desen pentru copii

„Sunt un om căruia i-a plăcut munca de mic“, spune, cu ajutorul cuvântului scris, Marin. Multora le place munca. Dar munca lui Marin Brînariu din Bobiceşti a fost una cu ştaif, pentru că el a avut mâini de aur şi suflet de artist. Tragem aceste concluzii după ce vorbim şi cu soţia sa, Eugenia. „Vă spun din suflet: soţul meu poate face orice vede. Şi redă totul foarte exact. Vede o floare? O desenează şi este la fel cu cea reală. Vede altceva, un animal, o pasăre? Le face. Ce n-ar putea el face? Şi are o răbdare, ceva de speriat. Îi ziceam: «Hai, Marine, lasă alea, nu te-ai plictisit?» El, nu, pentru că nu se plictiseşte niciodată de ceea ce lucrează. Şi tot ce a lucrat a dăruit oamenilor. Era bine fi păstrat câte ceva, să le fi aranjat undeva într-o cameră, să vadă lumea ce a putut face soţul meu. N-a păstrat nimic“, povesteşte Eugenia Brînariu. Soţul ei a dat şi lecţii de pictură câtorva copii, atâta câtă ştia, dar a predat şi desenul la şcoala din satul natal - ore gratuite. De la femeie mai aflăm şi că multe obiecte semnate Marin Brînariu ajungeau într-o consignaţie din Craiova, la vânzare. Tot de la soţie mai aflăm că, pe când muncea în fabrică, nu o dată s-a luat de piept cu ingineri specializaţi, cărora le atrăgea atenţia că nu au dreptate într-o problemă sau alta. Şi, într-un final, se dovedea că Marin Brînariu, muncitorul, avea dreptate. Viaţa şi-a urmat cursul, a venit şi momentul pensionării, timpul odihnii pentru tot omul. Nu şi pentru Marin. „Acasă, după pensionare, m-au pasionat construcţiile. În timpul liber am început să fac machete: case obişnuite, vile, blocuri şi biserici. Le fac cu mare plăcere şi am o satisfacţie nesfârşită pentru tot ceea ce fac“, spune meseriaşul-artist. A luat el vreodată legătura cu artişti recunoscuţi, latura sa artistică nu a atras luarea-aminte a lumii artistice locale? Nu, nu a avut posibilităţi să se remarce şi doar colegii de muncă l-au apreciat, lumea din jur, oamenii căruia el le dăruia ceea ce făcea cu mâinile lui, ne răspunde soţia. Şi înţelegem imediat: este destinul omului talentat căruia conjunctura nu i-a fost favorabilă.

Suflet ales

Tot soţia ne vorbeşte despre sufletul ales al soţului său (suflet de artist): „Ştiţi ce om este? Nu a ucis o gânganie în viaţa lui, o lua pe făraş dacă o găsea în casă şi o dădea binişor afară. Nu a ucis păsări sau animale, nu a făcut rău nimănui“. Şi femeii i se umezesc uşor ochii: de ce un astfel de om este atât de crunt lovit de boală? „Când am ieşit la pensie şi am vrut să trăim şi noi mai liniştiţi, ne-a lovit năpasta asta“, se plânge Eugenia, povestindu-ne că de 10 ani tot umblă Marin pe la doctori şi abia în urmă cu câteva luni a fost diagnosticat corect de un medic craiovean. Prea târziu. Dar, tot răul spre bine. Medicul curant spune că semnele bolii au dispărut pe moment. Vocea nu îi va mai reveni, însă. Aşa că mâinilor li se triplează rostul: să facă ceea ce le este hărăzit în viaţă, să se exprime artistic şi să „vorbească“: trei funcţii care se topesc într-o metaforă numită Marin Brînariu.

•••

În ziua în care a fost externat noi ne-am înfiinţat iarăşi la spital pentru a-i ura sănătate şi pentru a ne lua rămas-bun. L-am urmat pe Marin Brînariu până la poarta spitalului, de unde s-a întors în salon fără să spună de ce. Am înţeles mai târziu: îşi uitase o pungă mare plină cu cartoane de diferite dimensiuni. Îşi uitase materialele pentru viitoarele machete, partea materială a pasiunii sale. Ne-am despărţit şi fiecare a plecat spre casă: Marin Brînariu cu speranţa că boala îi va da un lung răgaz de viaţă blândă şi creatoare, noi cu o căsuţă din carton şi cu un desen în mână: generozitatea artistului s-a revărsat şi asupra noastră.