Unul din misterele Giocondei a fost descoperit de un slătinean: Ştefan Stoenică

Pictorul Ştefan Stoenică, recunoscut „afară“, anonim în ţară

Un slătinean susţine că a descoperit unul din cele mai importante mistere ale capodoperei lui Leonardo Da Vinci, Mona Lisa, şi anume că marele artist şi om de ştiinţă nu ar fi avut un model real, ci că ar fi lucrat după o fantezie sub care stă ascuns chiar chipul autorului. Omul deţine un act oficial care atestă originalitatea studiului său, document eliberat, după îndelungate verificări, de Registrul de Proprietate Intelectuală din Madrid.


Numele pictorului Ştefan Stoenică, fratele mai mic al artistului plastic Constantin Stoenică, mânat de nevoi în urmă cu un deceniu la muncă în străinătate, figurează în Registrul General de Proprietate Intelectuală din Madrid sub numărul 16/2006/4781, ca autor al studiului „Ampliacion misterios de la pintura de Leonardo Da Vinci“ (Misterele picturii lui Leonardo Da Vinci). Documentul a fost eliberat la data de 13 septembrie 2006. Autorul spune că totul a început în anul 2005, când, într-un moment de graţie, a privit un poster ce o reda pe Gioconda dintr-un unghi anume. „Un afacerist spaniol mi-a cerut s-o reproduc pe Gioconda, şi am realizat lucrarea pe care el a făcut-o cadou unui nepot al său. Apoi mi-a solicitat o altă reproducere tot după Gioconda şi am început să lucrez. Într-o bună zi, omul mi-a adus un poster mare care o reprezenta pe Mona Lisa. Posterul trebuia să îmi servească la observarea mai bună a anumitor detalii, în fine, să îmi uşureze munca. Ei, şi cum a intrat cel care mi-a comandat lucrarea în spaţiul în care lucram, a aruncat posterul îndoit pe masă. Din punctul în care eu mă aflam, privirea mi-a căzut oblic pe poster şi am putut întrezări astfel faţa Mona Lisei aşa cum nu o mai văzusem până atunci: o Mona Lisa cu trăsături bărbăteşti. Acela a fost momentul de graţie în care l-am văzut în marea operă de artă pe însuşi autorul ei“, ne-a istorisit artistul din Slatina. El spune că, dacă ar fi să-şi schimbe ideea legată de faptul că femeia din tablou n-ar fi, totuşi, imaginară, singura variantă credibilă ar fi că artistul italian ar fi apelat la imaginea mamei sale, pe care a iubit-o enorm şi sub chipul căreia şi-ar fi ascuns propriul chip, existând, prin urmare, două tablouri într-unul.

Argumente

Varianta pictorului Ştefan Stoenică se înscrie în şirul lung al numeroaselor studii făcute de oameni de ştiinţă din mai multe ţări în jurul Giocondei, o inepuizabilă sursă de mistere pentru lumea contemporană, de la specialişti în domeniu până la milioanele de vizitatori care se perindă anual prin faţa tabloului expus la Luvru. Asupra modelului care i-ar fi pozat lui Da Vinci există multe supoziţii: ba că marele artist italian ar fi pictat-o pe mama sa, ba că model i-ar fi fost unul din ucenicii maestrului, Salai, un tânăr foarte frumos cu trăsături feminine, ba că pictura ar reprezenta-o pe soţia unui puternic comerciant italian care nu a mai ajuns să intre în posesia lucrării comandate pentru că autorul a plecat cu ea, neterminată încă, în Franţa, unde regele Francois I a cumpărat-o pentru Palatul Luvru, unde a rămas până azi.

Documentul care atestă originalitatea teoriei lui Ştefan Stoenică despre Gioconda

Cert este că, privită din mai multe unghiuri, fizionomia Giocondei oferă privitorului stări, atitudini şi caracteristici contradictorii. Privită din partea dreaptă, ea are trăsături feminine; observată din partea stângă, fizionomia prinde trăsături de-a dreptul bărbăteşti. Dar unghiul din care trebuie să cadă privirea nu este totul. „Ca ipoteza propusă şi susţinută de mine să fie înţeleasă în adevărul ei, trebuie ca lucrarea să poată fi îndoită până la un anumit punct. Lucru imposibil, însă, pentru că, în mod intenţionat (după mine), Leonardo Da Vinci a pictat această capodoperă pe lemn. Deci, trebuie lucrat cu reproduceri pe pânză sau cu foto-copii. O dată îndoită până la o limită a curbei, în lucrare se pot observa trăsăturile bărbăteşti – frumoase, de altfel – ale lui Leonardo Da Vinci. Teoria mea este că alegerea sa de a picta pe lemn a fost premeditată şi că totul a fost premeditat în cazul acestui tablou. Genialul artist cu tot dinadinsul şi-a ascuns chipul pictat în acest tablou; este un soi de mister pe care el l-a vrut, spun eu, o glumă cu posteritatea. Şi-o fi zis: «Căutaţi voi mult şi bine», dând postărităţii atât de mult de lucru“, afirmă Ştefan Stoenică.

Iluminat de această idee, artistul din Slatina s-a pus pe lucru: a executat mai multe schiţe în creion, arătând cum Gioconda „îndoită“ şi privită din mai multe unghiuri îşi schimbă înfăţişarea. Studiul ilustrat a fost prelungit cu text, pictorul slătinean îmbrăcându-şi ideea în argumente care i-au convins pe oficialii spanioli însărcinaţi cu recunoaşterea drepturilor intelectuale asupra noutăţilor că teoria lui Ştefan Stoenică este o noutate absolută. Autorul studiului şi-a trimis roadele muncii sale mai multor personalităţi şi instituţii de pe mapamond şi, în loc să se bucure ca unic autor al descoperirii sale, ideea i-a fost, spune artistul român, furată. „Am descoperit şi am început munca la argumentarea ideii mele în anul 2005, dar, ocupat şi cu munca de zi cu zi pentru supravieţuire, am tot amânat să depun acolo unde trebuia lucrarea mea despre tabloul lui Da Vinci. Abia în 19 mai 2006 am ajuns să depun studiul la Registrul General de Proprietate Intelectuală din Spania. După verificările de rigoare, la 13 septembrie 2006 am primit înscrisul oficial prin care se recunoştea originalitatea studiului meu. Apoi, am înţeles că ideea mea ar fi făcut obiectul unui film documentar, dar eu nu l-am văzut. În tot cazul, ea, ideea, îmi aparţine şi o pot dovedi“, mai spune Ştefan Stoenică.

În anonimat

Deşi făcea parte din tagma artiştilor recunoscuţi înainte şi imediat după 1989, Ştefan Stoenică s-a văzut nevoit, în anii de după Revoluţie, să migreze în Occident pentru supravieţuire. Aşa a ajuns în 2003 în Spania, unde a cunoscut viaţa pe stradă mai multă vreme. Talentul său în artele plastice a fost apoi descoperit de reprezentanţi ai Crucii Roşii spaniole, care l-au integrat pe artistul român în seria unor manifestări culturale care cuprindeau expoziţii cu vânzare. Apoi, printr-o altă întâmplare favorabilă, el a ajuns să lucreze pentru nişte afacerişti spanioli, devenind prietenul unuia dintre ei, dar şi un apropiat al scenaristului şi regizorului Miguel Herberg. Multă lume a fost surprinsă de teoria românului, acesta benefiicind şi de preţuirea Reginei Spaniei şi a prinţului moştenitor Felipe de Asturia, cărora le-a trimis lucrarea şi de la care a primit scrisori de apreciere. Ca autor al unei lucrări de referinţă în interpretarea operei plastice a lui Leonardo Da Vinci, Ştefan Stoenică nu s-a schimbat cu nimic. El s-a întors demult în ţară pentru a intra în rândul anonimilor ei celebri care întăresc nefericita, dar adevărata zicală „Săracă ţară bogată“.

Marcel Duţu, artistul care a introdus componentele electronice în pictură

Ce este de remarcat în atelierul unui pictor? Şevaletul, pânzele, dezordinea obiectelor de cele mai multe ori, cartoane, schiţe, studii în diverse tehnici – creion, tuş, piatră - , vopseluri, pensule de toate dimensiunile şi multe, multe alte lucruri legate, evident, de artă. Ei bine, în atelierul lui Marcel Duţu de la Drăgăneşti-Olt există şi un munte de componente electrice şi electronice care ocupă un colţ întreg şi care se ridică peste statul unui om. Cu asemenea încărcătură sunt pline şi câteva dulapuri. Artistul a adunat în timp tot ceea ce alţii au aruncat, cu precădere computere stricate pe care le-a dezasamblat. De ce?

Deşi ştiam că omul se numără printre puţinii artişti plastici din Olt care se situează în zona nonconformismului, muntele de obiecte ridicat în fundul atelierului amenajat într-o sală din cadrul Liceului Teoretic „Tudor Vladimirescu“ (atelierul lui Duţu) m-a mirat. Pe de o parte, căci pe de alta mi-a oferit o explicaţie la răspunsul pe care artistul mi l-a dat cu câteva zile înainte de a-i călca pragul atelierului: „Marcele, mai eşti avangardist?“ l-am întrebat eu. „Cum să nu, da’ ştii, rău de tot“, mi-a răspuns artistul. Nonconformismul momentului la Marcel Duţu este aşa: ia fel de fel de piese electronice şi le lipeşte pe câmpul de lucru, care poate fi carton, pânză sau placaj. Lipeşte rezistenţe, fire electrice de diferite grosimi şi lungimi, diode, bobine mici, plăci de bază din computere, procesoare, plăci video, plăci de sunet, bucăţi de hard disc, resturi de tastatură zdrobită, adaptoare şi ne oprim aici cu enumerarea, căci printre materialele folosite pentru o cu totul altă destinaţie decât cele pentru care au fost ele create se regăsesc multe alte lucruri la care nu ne pricepem. După această operaţie, deloc la întâmplare, ci, din contra, foarte migăloasă pentru că totul trebuie să se lege într-o temă generală, omul îşi prepară vopselele şi demarează partea cromatică. Ceea ce iese poate fi un copac, un peisaj, un om sau altceva. Nu, nu în cheie clasică, unde copacul este copac sau chipul uman este chip uman propriu-zis (plus amprenta artistică a autorului). Copacul lui Marcel Duţu este mai mult ideea de copac, peisajul este reprezentat de ideea de peisaj şi tot aşa. Puterea sugestiei este instrumentul pentru care autorul dă lupte crunte cu el însuşi din care, susţin specialiştii, iese mai mereu victorioasă valoarea. Uneori foloseşte culoare şi pe obiectele aplicate, alteori mânuieşte penelul printre ele, construind proporţii menite să vorbească publicului iubitor de frumos într-un mod aparte.

Biografie şi palmares

Născut la 9 februarie 1968, în Slatina, Marcel Duţu şi-a petrecut o parte din copilărie la Drăgăneşti-Olt, unde părinţii săi s-au mutat pentru totdeauna. De la vârstă fragedă vădeşte aplecare către desen, aşa că se înscrie la această disciplină predată de pictorul Traian Zorzoliu la Palatul Copiilor din oraş. Participă la foarte multe concursuri de artă plastică şi în majoritatea cazurilor câştigă premiul I. În 1982, părăseşte mica aşezare urbană pentru a se înscrie la fostul Liceu de Construcţii, actualmente „Ion Mincu“, dar peste numai doi ani se va întoarce acasă. Îşi finalizează studiile liceale, îşi face datoria de soldat şi, în anul 1990, îşi ia lumea-n cap. Se opreşte la Sibiu, unde, după ce absolvă o şcoală de specialitate, lucrează la Căile Ferate Române. În anul 1993 se înscrie la Facultatea de Artă a Universităţii de Vest din Timişoara. După 4 ani se transferă la Universitatea de Artă Bucureşti, absolvind studiile în 1999, la 31 de ani. Anul 1993 este anul debutului: participă la o expoziţie de grup găzduită de Biblioteca Judeţeană „Ion Minulescu“ din Slatina şi i se organizează prima expoziţie personală la Muzeul de Istorie din Drăgăneşti-Olt. De-a lungul anilor a mai participat la expoziţii de grup organizate la Slatina (Casa de Cultură a Sindicatelor – 2001, Salonul de Iarnă – Muzeul Judeţean Olt – 2001 şi 2002, Galeria Art-Delia – 2003 şi 2004, Galeria Arta – 2005, 2006, 2007 şi 2008), precum şi la Muzeul de Artă Craiova, în 2009. În 2010 participă la Salonul de Toamnă de la Galeria „Artis“ a Muzeului Judeţean Olt, iar în 2011 îl găsim pe simezele Casei de Cultură din Calafat, dar şi la Galeriile de Artă Contemporană din Râmnicu Vâlcea, în cadrul unei expoziţii de nivel naţional.
La ora aceasta, palmaresul artistic al lui Marcel Duţu numără 12 expoziţii personale, organizate la Muzeul Judeţean Olt (1993), Galeria „Vega“ Timişoara (1994), Biblioteca „Dumitru Popovici“ Drăgăneşti-Olt (2003 şi 2004), Galeria „Arta“ din Craiova (2005 şi 2007), Galeria „Artis“ Slatina (2008, 2009 şi 2011 – aceasta în memoria mastrului Nicolae Truţă) şi la Galeria Art-Delia Slatina (2010). Lucrări ale artistului se găsesc în numeroase colecţii particulare şi de stat din România (pictură murală), precum şi în colecţii particulare din  Germania şi Italia.
Dintre marii artişti clasici români îi sunt aproape de suflet Nicolae Tonitza şi Ion Luchian, iar dintre cei contemporani îl emoţionează Suzana Fântânaru şi Constantin Catargiu. La nivel universal artistul de la Drăgăneşti-Olt se simte atras de olandezul Piet Mondrian, de rusul Vasili Kandinski, de Salvador Dali şi, deloc în ultimul rând, de marele Constantin Brâncuşi.

Destăinuiri

Ce l-a făcut pe Marcel Duţu să abordeze arta cu asemenea mijloace neconvenţionale? Lumea contemporană. Tendinţele ei, dinamica ei ameţitoare şi de multe ori violentă. „Folosesc mijloace care aparţin lumii actuale pentru că ele o reprezintă cel mai bine. Trăim într-o viteză care ne sperie, dar la care nu mai putem renunţa. Trăim într-o lume tehnică, supertehnică, hipertehnică, într-o lume care s-a îndepărtat de lucrurile simple. Pentru a o caracteriza, pentru a o arăta plastic cât mai bine îi folosesc tot ce-i aparţine într-o simbolistică împletită din culori foarte vii, albul viu, roşul violent, albastrul puternic. Apoi, fascinat de textura cablajului, de traseele circuitelor electronice, m-am gândit că ele simbolizează mişcarea oamenilor în timpul de azi, mişcarea lor în toate sensurile“, se destăinuie artistul. Arta sa şi „îndrăznelile“ sale plastice sunt apreciate de criticii de artă şi de colegii de breaslă. “Format la şcoala de pictură de la Timişoara, şcoală de pictură renumită prin libertatea pe care o atribuie artistului, prin experimentele sale vizuale, Marcel Duţu este printre puţinii artişti ai judeţului Olt care este animat de un spirit modernist. «Îndrăznelile» sale grafice, mare parte din ele reluate ulterior şi în pictură, ţin de atitudinea sa nonconformistă, care îi dă acea libertate în tratarea subiectului abordat. Modul său de a gândi plastic este unul extrem de modern, bazat pe sintetizarea imaginii şi pe comunicarea directă cu privitorul. Chiar şi felul în care îşi construieşte demersul artistic în ultimul timp, pe mari cicluri ideatice, ţine de natura sa spirituală modernistă“. Este profilul artistic pe care i-l face neconvenţionalului Marcel Duţu criticul de artă Florin Rogneanu, directorul Muzeului de Artă din Craiova.

Neastâmpărul pe care structura sa nonconformistă i-l dă îl face pe artist să simtă arta plastică în special şi arta în general ca pe o sursă inepuizabilă de posibilităţi. Şi o spune atât de frumos, încât nu putem sfârşi acest material decât prin nesfârşitul pe care-l simte artistul. „Pentru mine arta este ca un câmp nemărginit, ca un continuu început. Arta nu are sfârşit, este ceva care te macină mereu şi mereu şi mereu“.

Corabia – ora exactă a sărăciei

Amalgam arhitectural de vechi şi nou, cu preponderenţă valorică însă care pune în umbră kitsch-urile, cu străzi îngrijite şi bogat în vegetaţie, cu viaţă diurnă specifică unei aşezări umane de câteva zeci de mii de suflete, oraşul teilor de la malul Dunării, Corabia, are ceva cenuşiu în cotidianul său. Un cenuşiu care ne duce cu gândul la oraşele industriale de tip comunist (construite la comandă), cu viaţă muncitorească fără orizont, fără scopuri înalte, fără visuri. Pătrundem în oraş, „descălecăm“ în plin centru şi, după un timp de observare atentă şi de dialog cu oamenii pe stradă, găsim explicaţia cenuşiului dezarmant.

Condiţia precară a corăbianului obişnuit care gustă libertatea post-comunistă într-o sărăcie lucie a făcut obiectul mai multor scrieri jurnalistice, care au vizat însă mai mult generalul: cum a fost acest oraş şi ce a ajuns el acum. Noi ne-am concentrat atenţia pe faţa omului simplu, asupra ochilor lui şi, dacă ne-a acceptat dialogul, asupra vieţii sale greu lovită de soartă. Şi am înţeles că cenuşiul oraşului poartă numele tristeţii. O „tristeţe iremediabilă“, vorba poetului Topârceanu, pentru că din lumina privirii corăbianului simplu a dispărut speranţa pe care politicienii încearcă să o resuscite o dată la patru ani. Pe site-ul primăriei, la pagina dedicată economiei, spaţiul este gol. Din păcate, nu este doar o eroare tehnică.
Ce a avut în urmă cu peste două decenii Corabia? O industrie care duduia la marginea oraşului şi unde îşi câştigau pâinea peste 12.000 de oameni. Combinatul de fibre şi fire sintetice, fabrica de zahăr, o alta de mobilă, tăbăcăria de proporţii impresionante şi renumitul IAS Corias fac parte din istoria recentă a oraşului - azi, din păcate, doar amintire. În baza de date a Finanţelor Publice doar SC Zahăr SA Corabia mai figurează cu informaţii, însă cu o pierdere, anul trecut, de peste 122 miliarde de lei. Astăzi oraşul mai are doar 3.000 de salariaţi, din care majoritatea este formată din bugetari.

Pe stradă

Deci, iată: „Trăim din ajutorul social, un două milioane acolo pe lună. Din asta trăim. Pensie n-am, că eu am fost muzicant, am cântat la instrument zeci de ani pentru Casa de Cultură şi la un restaurant de stat, dar am fost păcălit, nu mi-au făcut carte de muncă. Iar după 1990 nu mi-am găsit altceva de muncă în oraşul acesta mort. Ştiţi cum este să trăieşti de pe o zi pe alta?“, ne întreabă Constantin Pitulice, un bărbat de 67 de ani, care-şi face veacul, se pare, pe bancă, în faţa primăriei, la care stă cu mâna întinsă lună de lună pentru ajutorul pe care statul îl oferă săracilor. Şi încă: „Trăim într-un oraş în care speranţele au murit. Eu sunt pensionară şi îmi permit unele lucruri în măsura în care renunţ la altele, dar mai rău este că tinerii nu au locuri de muncă şi, în lipsa locurilor de muncă, nu-şi găsesc un rost în viaţă“, ni se destăinuie o fostă educatoare, Elena Budurea, de 60 de ani, pe care o întâlnim pe stradă cu jumătate de kilogram de peşte în mână (n-am întrebat-o la ce a renunţat ca să servească la prânz peşte).
Ion Tudor Caracudă a lucrat o bună parte din viaţă la IAS Corabia, una dintre cele mai mari întreprinderi agricole de stat din România comunistă. Odată cu desfiinţarea acesteia, omul a „câştigat“ statutul de şomer de care n-a mai scăpat. „Am 59 de ani şi mă simt în putere, dar ştiţi cum este acum, nu te mai ia nimeni la lucru de la o vârstă încolo, mai ales într-un oraş precum Corabia. Am lucrat la IAS până când acesta a dispărut, iar dup-aia nu mi-am mai găsit de lucru. Unde să găseşti de lucru în Corabia? Am primit ce-am primit indemnizaţie de şomaj; acum nu mai primesc nimic, găsesc temporar pe ici, pe acolo. Viaţă grea, domnule“. Dacă vrei să te convingi de adevărul acestei afirmaţii, unde mergi?

În piaţă

Să ne înţelegem: animaţia unei zile obişnuite din piaţa slătineană Zahana nu o întâlneşti în piaţa din Corabia nici la zile mari, de sărbătoare. Există aici o nemişcare tulburată doar de glumele vânzătoarelor mai gureşe care fac între ele haz de necaz. „Ce maică, dacă vindem bine? Pupaţi-aş tălpile, de ază dimineaţă am dat o chită de verdeaţă. Atât. Aici nu cumpără aproape nimeni, doar câteodată strictul necesar, dacă-l cumpără şi p-ăla. De 25 de ani vând aici, da’ sărăcie de-asta de-acum n-am văzut niciodată. Nu are omu’ bani, nu cumpără. Nu mai sunt fabrici cum erau odată, nu mai sunt locuri de muncă, de unde să aibă lumea bani?“, întreabă, ca mulţi alţi vânzători, Elisabeta Lungu, de 52 de ani, care la vremea prânzului are masa plină de marfă, aşa cum a aşezat-o dis-de-dimineaţă. Piaţă mare, plină cu munţi de legume, fructe, articole de îmbrăcăminte şi obiecte de uz casnic, goală de clienţi. După îndelungă aşteptare şi plimbare printre mese, dăm şi de un client dispus să bage mâna în buzunar. „Cumpăr atât cât am nevoie strictă, nu mai mult, că nu lucrez“, ne spune Rodica Drăguţ, o femeie de 45 de ani, după ce se dumireşte de ce ne-am oprit şi am intrat cu ea în vorbă.
La 64 de ani, Maria Ţarălungă din Izbiceni bate zi de zi drumul la şi dinspre Corabia, ca să câştige ceva pe lângă pensia agricolă. Şi câştigă? „Ei, aşa, câte puţin, că în piaţa asta nu prea merge vânzarea. Mai mult ne chinuim“.

Proiecte

Primarul din Corabia, Teodor Barbu, nu poate contrazice evidenţa. „Oraşul este mort. Şomajul are o proporţie de peste 60%, din economia care hrănea odată zeci de mii de guri nu a mai rămas nimic. Păi, ce era Corabia odată? La nivel naţional, doar aici şi la Brăila se dădea ora exactă la cereale“, spune edilul. El dă vina pe predecesorii săi, „care n-au făcut nimic pentru a atrage investiţii“. Câte ceva s-a cumpărat prin Corabia, dar lipseşte motorul care ar putea scăpa oraşul de sărăcie. „Motorul este, în cazul nostru, gazul metan. N-ai gaz metan, n-ai investiţii. Avem mai multe propuneri de la investitori străini şi români, care aşteaptă însă introducerea utilităţilor, în special a gazului metan. În ce ne priveşte, avem proiectul avizat, urmează ca Transgaz să dea drumul la lucrări“, susţine primarul Barbu. Este cazul să amintim aici că proiectul de aducţiune a gazelor naturale a mai fost abordat de unul dintre foştii primari, Ion Dimienescu, dar după practica căruţei puse înaintea cailor. Administraţia de atunci a băgat bani buni într-un studiu de fezabilitate pentru un proiect de distribuţie a gazelor, în condiţiile în care, ca să distribui gaze, trebuie mai întâi să le aduci. Zadarnică pentru populaţie, toată povestea asta nu a fost făcută nicidecum fără cap. A câştigat cine trebuia să câştige. „Dar nu mai scrieţi despre asta, ce a fost a fost, contează că acum avem perspective foarte bune şi, dacă totul merge conform planurilor noastre, în doi, cel mult trei ani, economia o să duduie din nou în Corabia. Vom avea locuri de muncă, bugetul local, acum de numai 30, 32 miliarde de lei vechi, va creşte, iar noi vom avea atunci resurse să investim şi în infrastructură“, mai spune primarul actual al oraşului. Vorbe frumoase ale edilului în care, însă, oamenii simpli nu mai cred după eşecurile administraţiilor anterioare. „Ce eşecuri, domne, şmecherii s-au îmbuibat. Păi oraşu’ ăsta a ajuns aşa cum a ajuns întâmplător? Aiurea, au furat toţi de-au rupt. Au vândut tot ce era de vânzare ştim noi cum. Ce speranţe să mai avem? De la pământ te mai ridici, da’ de sub pământ - niciodată“. Este convingerea lui Marin, 52 de ani, fost muncitor la Corias Corabia, scurtă şi edificatoare după care noi nu mai putem spune nimic. Poate doar că la Corabia, locul unde odată se dădea ora exactă a cerealelor, precum se exprimă primarul urbei, acum dă ora exactă doar sărăcia.

Artistul clanului Curt care îşi topeşte tensiunile în desene

Deşi clanul Curt este asociat cu ideea de rău din cauza prostului renume „câştigat“ de una dintre familiile slătinene de romi înrudite, vestitul clan ascunde şi valori despre care comunitatea n-a auzit sau s-a auzit doar pe ici, pe acolo. Una dintre aceste valori are nume, spirit ales şi propensiuni artistice. Este vorba de graficianul, gravorul şi sculptorul Sandu Viorel Curt, de 23 de ani, care a terminat Artele Plastice la Timişoara şi care se află în plină pregătire pentru masterat. În plus, omul este implicat în mai multe proiecte culturale menite să promoveze tot ce este bun şi nobil în rândul romilor şi pentru îmbunătăţirea imaginii acestei etnii în spaţiul public.

„Mai scrieţi, domnule, şi de lucrurile bune pe care romii le fac. Uite, într-o familie din clanul Curt este un tânăr foarte talentat care a terminat Artele Plastice, care a avut şi expoziţii şi care face o mie de lucruri bune“, mi s-a adresat nu cu mult timp în urmă reprezentanta romilor de la Prefectura Olt, Cristina Mihai. I-am cerut un număr de telefon şi iată-mă în faţa unui tânăr calm, cu vorbă rară, aşezată, cu ochi mari, melancolici, cu gândire cultivată topită în cuvinte cu miez. S-a născut la 2 iulie 1988, iar cursurile primare şi gimnaziale le-a urmat la Şcoala Generală nr. 1 din Slatina. A frecventat apoi cursurile Colegiului Naţional Vocaţional „Nicolae Titulescu“, unde profesoară de desen a avut-o pe Cristina Botez. Şi nu s-a oprit aici. A ales să se înscrie la o instituţie de învăţământ superior în care să-şi urmeze destinul. „Nu am rămas în Slatina pentru că aici nu aş fi avut un viitor. Am ales să fac ceva cu viaţa mea. Am ales să urmez cursurile unei facultăţi pentru că asta înseamnă o poartă deschisă“, ni se destăinuie Viorel Curt. Şi a ales Facultatea de Arte Plastice şi Design din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, unde i-a avut ca profesori, printre alţii, pe Suzana Fântânariu (grafică), decanul Adriana Lucaciu (desen), prodecanul Vică Tilă Adorian (coordonatorul lucrării sale de licenţă), Daniel Apostu şi pe Constantin Catargiu (gravură).

Îşi topeşte tensiunile în desene

Viorel crede că talentul artistic îl moşteneşte de la tatăl său, un bun desenator care nu şi-a dezvoltat însă înclinaţiile către artă. Desenează de când se ştie, iar cărbunele şi hârtia îl ajută să-şi descarce energiile negative. Adică nu ţipă atunci când este supărat, ci îşi topeşte tensiunile în idei artistice. „Dacă sunt supărat nu-mi manifest nicidecum exterior şi direct starea; iau un creion şi îmi pun ideile pe hârtie. Lucrul acesta m-a ajutat şi mă ajută şi la nivel comportamental: în loc să mă cert cu cineva care m-ar deranja, îmi exteriorizez starea desenând“, mărturiseşte artistul. Ce înseamnă pentru el actul artistic? „Nu lucrez pentru public, ca să vând, ci lucrez pentru mine, pentru starea mea, ca să fiu eu însumi împăcat şi aşa va fi totdeauna“, îşi explică Viorel actul creator. El spune că vede şi simte arta ca un absolut, pentru că arta este un tot fără sfârşit, din care cauză „nimeni nu este perfect, pentru că tot timpul ai de învăţat câte ceva“. „Tocmai din acest motiv, un mare artist, pare-mi-se Rembrandt, spunea că nu a ajuns la stadiul de artist“, afirmă Viorel Curt. Mai are rude cu înclinaţii spre artă? „Am un văr stilist în cadrul unui salon din Bucureşti. A făcut cursuri cu Geta Voinea“.

Influenţe şi modele

Salvador Dali este modelul absolut pentru tânărul artist. Apoi, el îi admiră pe reprezentanţii renascentismului italian, cu precădere pe Michelangelo Buonarroti şi Leonardo da Vinci, dar iubeşte şi Şcoala Flamandă de pictură. „Stilul meu este unul grotesc, mai expresiv, un soi de adaptare după Dali şi la care nu voi renunţa niciodată. Brâncuşi mi-a plăcut că l-a avut ca tipar pe Michelangelo, dar nu mi-a plăcut niciodată sinteza la care a ajuns artistul de la Hobiţa, topind conceptul cu metamorfoza, pentru că nu sunt de acord cu arta abstractă. Îmi place în schimb arta gândită, aşa cum se întâmplă în suprarealism“, ne încredinţează convingerile sale artistul. Din paleta valorilor româneşti el îi alege, printre alţii, pe Nicolae Grigorescu, Marcel Chirnoagă şi Nicolae Truţă, cu care a făcut, la colegiul „Nicolae Titulescu“, o singură oră de istoria artelor.

Expoziţii

Deşi foarte tânăr, aproape la început de drum în viaţa artistică, Sandu Viorel Curt are şi un mic palmares artistic: a participat la expoziţii semestriale de grup organizate în cadrul facultăţii, iar în 2009 semnează prima expoziţie personală găzduită de Biblioteca Judeţeană „Ion Minulescu“ din Slatina. O altă „personală“ este expoziţia permanentă pe care iubitorii de frumos i-o pot admira la sediul din Slatina al Partidei Romilor. Are lucrări de gravură în colecţii particulare din mai multe ţări europene. O altă expoziţie atipică pentru un artist plastic este expoziţia „mişcătoare“ de pe trupuri umane: tatuajele, pe care artistul slătinean o practică de nouă ani şi despre care crede că face parte din disciplinele neconvenţionale ale artei. „Pentru unii tatuajul poate fi o prostie, pentru alţii – un act artistic. Pentru mine este chiar un mod de a fi, pentru că se numără printre pasiunile mele“, ne dezvăluie Viorel Curt, care spune că a tatuat şi tineri, dar şi persoane vârstnice.

Din dragoste pentru obârşie

În urmă cu câteva luni a decis să se implice în acţiuni menite să conserve şi să promoveze valorile etniei din care face parte, să ajute la dezvoltarea ei pe anumite paliere sociale şi să îmbunătăţească imaginea romilor în spaţiul public. În vară a fost ales vicepreşedinte în Comitetul Director al Partidei Romilor Olt, iar de luni deţine funcţia de lider al tineretului în cadrul filialei judeţene a organizaţiei. „Am decis că trebuie să mă implic în activităţi culturale şi sociale pentru etnia mea. Avem în pregătire două proiecte pentru care sperăm să obţinem finanţare de la Agenţia Naţională pentru Romi. În cadrul unui parteneriat cu Şcoala Generală nr. 1 din Slatina, vrem să ducem 15 elevi talentaţi la desen în muzeele de artă din Craiova şi Târgu Jiu, să ia contact cu marele operele plastice, să-şi aleagă teme de lucru şi, ulterior, să realizeze ei înşişi desene la scară mare, planşe de 1/70 metri, pe care să le expunem publicului în diverse locaţii publice. Apoi, avem în perspectivă apropiată o excursie de relaxare şi documentare totodată în centrul ţării şi în Banat pentru elevii romi. Vor avea posibilitatea să vadă şcoli şi licee renumite ale căror cursuri le-ar putea urma ei înşişi“, ne vorbeşte însufleţit (mai însufleţit decât despre propria sa persoană) Viorel Curt. Alte proiecte culturale Partida Romilor le va derula cu Centrul Cultural „Eugen Ionescu“, unde preşedintele tinerilor romi ar dori să aducă artişti profesionişti care promovează tradiţiile romilor în materie de cântec şi dans. Şi lista proiectelor ar putea continua. Când mai are timp şi pentru el? Pentru că Viorel îndeplineşte şi roluri precum cel de grafician la Centrul Cultural „Eugen Ionescu“ pentru reprezentaţiile teatrale. Cum face să se pregătească şi pentru masterat, la care nu ar renunţa pentru nimic în lume? „Nu mă întreb dacă pot sau nu; tot ce ştiu este că trebuie; aceste lucruri trebuie făcute“.

Cum se vede în viitor?

„Nu îmi pot imagina un viitor, pentru că viitorul presupune ceea ce nu ştim. Nu îmi place să risc. Îmi place stabilitatea. În viitor n-aş vrea urcuşuri şi coborâşuri, ci ceva uniform şi stabil“.

Grădiniţa-fantomă de la Caracal

O clădire cu hol şi trei camere din bolţari care nu are nimic din arhitectura unei construcţii instituţionale. O casă într-un şir de alte case, cu gard şi poartă comune, cu WC clasic autohton, adică în curte, perfect vizibil din stradă (o particularitate ar fi aceea că nu are uşă). O casă ca toate casele de pe o stradă din cartierul Carpaţi din Caracal, în plină comunitate de romi. Imobilul mai are o particularitate (alta decât cea cu WC-ul): dimineaţa, spre deosebire de toate celelalte case de pe strada Carpaţi, se umple de viaţă: voci de copii, râsete, ţipete nevinovate – zgomotul firesc al unui colectiv infantil. Da, vorbim despre o grădiniţă, dar nu de o grădiniţă ca toate grădiniţele, ci de o grădiniţă-unicat.

Grădiniţa RomRom din zona caracaleană Carpaţi, destinată copiilor romi, are un statut incert, un soi de jumătate-jumătate care face ca nimeni să nu-şi ia răspunderea unei investiţii serioase, precum reabilitarea clădirii. Una dintre jumătăţi este aceea că grădiniţa se bucură de prezenţa oficială a două educatoare plătite din bugetul public. Cealaltă jumătate o reprezintă caracaterul particular, din punct de vedere juridic, al clădirii. Apoi, unitatea de învăţământ preşcolar este arondată Şcolii de Arte şi Meserii (SAM) nr. 6 Caracal, dar imobilul aparţine de fapt unei fundaţii care nu mai funcţionează. De fapt, statutul juridic este o ciudăţenie de pe urma căreia au de suferit doar copiii. Casa de pe strada Carpaţi a fost cumpărată cu banii unei fundaţii olandeze şi donată unui ONG românesc, respectiv Fundaţiei RomRom Caracal. Singurul act care ţine loc de titlu de proprietate este o chitanţă de mână pe care figurează, la cumpărător, un nume şi o ştampilă. Numele este cel al preşedintelui Fundaţiei RomRom, Vasile Ion, iar ştampila este cea a organizaţiei respective. Organizaţia nu mai funcţionează însă, nu mai are conturi valabile şi nici CUI. Aşadar, a cui este grădiniţa? A Inspectoratului Şcolar Judeţean – nu. A Primăriei Caracal – nu. A Fundaţiei RomRom – cam greu de spus. Singurul lucru cert în toată această poveste este faptul că părinţii îşi aduc aici, dimineaţă de dimineaţă, copiii care au, ca toţi copiii cetăţenilor români, dreptul la educaţie. Deci, grădiniţa este, în primul rând, a copiilor. Iar copiii romi din cartierul caracalean Carpaţi au dreptul, ca toţi ceilalţi copii, la condiţii moderne de educaţie.

Dotări din căpătat

Condiţiile „moderne“ arată cam aşa: imobilul este din bolţari de beton, iar faptul că pereţii nu sunt izolaţi termic face ca sobele pe lemne să nu dea randament optim iarna. Căldura ameţită şi fumul fac casă bună în cele două grupe, spre disperarea micuţilor şi a educatoarelor. Până la iarnă mai este, însă, şi poate promisiunea unor potenţiali investitori că vor termoizola imobilul va deveni realitate. De promis a promis şi primăria că va ridica un gard la stradă să-i stea, pentru că cel existent este o găselniţă metalică bună atât cât să nu zică lumea că nu este gard. Păşim din hol în prima clasă, unde găsim o atmosferă din care ne dăm seama că avem de-a face cu o sală destinată educaţiei preşcolarilor: sunt jucării, materiale auxiliare pe pereţi, obiecte care îi binedispun pe micuţi, covoraşe pe jos, măsuţe şi scăunele. O grădiniţă, da, dar una rudimentară. Intrăm în cea de-a doua clasă – la fel. Se vede clar că vopseaua dată pe pereţi cu puţin înainte de începerea anului şcolar nu a putut ascunde bine igrasia infiltrată iarna trecută. Totul arată ca o casă săracă, dar curată şi primenită interior cu diverse obiecte primite ba de la unul, ba de la altul. Ceea ce nu este rău. Decât deloc…

Mai mult decât educatoare

„Este bine aici, este frumos, este foarte bine“. Afirmaţia îi aparţine uneia dintre mămici care a venit, în ziua în care am trecut şi noi pragul aşa-zisei grădiniţe, să-şi ia odorul acasă. Mămica are la baza afirmaţiei sale o comparaţie între cum arăta unitatea de preşcolari cu ceva timp înainte şi cum arată acum. O diferenţă există, totuşi, prin strădania celor două educatoare care-şi fac serviciul aici şi care fie au adus lucruri necesare de acasă, fie au plătit din salariul lor de doar câteva milioane de lei vechi câte o mică lucrare. Câte ceva au mai primit ele şi de pe la primărie, şi de pe la şcoala la care grădiniţa este arondată, dar nu îndeajuns pentru satisfacerea tuturor nevoilor unei grădiniţe de secol XXI. „Oficial, este greu să investească cineva aici, pentru că, deşi grădiniţa este arondată Şcolii nr. 6 (SAM), clădirea nu are statut public şi, deci, nu pot fi îndreptate fonduri spre noi pentru, să zicem, reabilitarea imobilului. Am alergat pe ici, pe colo şi am mai obţinut executarea unor lucrări mici, dar asta aşa, indirect şi datorită faptului că am găsit oameni generoşi. Este cazul Primăriei Caracal, ca şi cazul doamnei directoare de la SAM nr. 6. Primăria ne-a ajutat în mai multe rânduri, ba cu vopsea, ba cu becuri, ba cu găleţi, iarna ne dă lemne, iar de la şcoală primim materiale didactice. Mai mult, primăria o să ne schimbe tocăria metalică de la geamuri, care acum nici nu pot fi deschise, cu tocărie modernă, probabil din aluminiu. Am vrea, totuşi, mai mult, am vrea să găsim soluţii ca clădirea să dobândească un statut juridic care s-o poată include în programe investiţionale cu fonduri publice“, spune una dintre educatoare, Aniţa Constantin. Ea povesteşte că perdelele, de pildă, sunt aduse de acasă, de cealaltă educatoare. Că anumite planşe sunt cumpărate din salariul lor. Că mai multe jucării sunt aduse tot de acasă sau primite de la alte grădiniţe. Că scăunelele copiilor sunt primite tot de la alte unităţi de educaţie preşcolară. Şi tot aşa. „Noi am făcut tot ce a ţinut de noi pentru ca copiii să aibă ceea ce le trebuie, ca noi să avem la dispoziţie ceea ce ne trebuie din punct de vedere didactic. Dar asta nu este de ajuns. Iarna pereţii au igrasie, WC-ul este cel care este, dar şi acesta fără uşi. Bine că avem iarna lemne de la primărie, dar sobele nu mai sunt bune, afumă, şi astea sunt numai câteva exemple“, afirmă cealaltă educatoare, Ileana Vlăduşel.

Proiecte moarte

Directoarea Şcolii de Arte şi Meserii nr. 6 Caracal, Irena Rădulescu Mierlăcioiu, spune că, date fiind condiţiile improprii în care funcţionează grădiniţa, desfiinţarea ei ar stopa, practic, educaţia copiilor romi din cartierul Carpaţi, pentru că, din cauza unei sărăcii crunte de care suferă multe familii de romi, acestea refuză să-şi înscrie copiii la alte unităţi de învăţământ preşcolar unde micuţii lor s-ar diferenţia prin multe de ceilalţi copii. „În condiţiile juridice de acum ale clădirii în care funcţionează grădiniţa nu putem face nimic mai mult. Vorbim de un imobil care aparţine unei persoane fizice, aşa că nu se pot acorda fonduri pentru investiţii. Iar ca să închidem grădiniţa de acolo ar însemna să lăsăm copiii în discuţie fără şansa pe care o acum la educaţie. Am încercat să-i convingem pe părinţi să-şi dea copiii la grădiniţa care funcţionează în cadrul şcolii noastre. N-au vrut. Am încercat să încheiem parteneriate cu alte grădiniţe unde copiii romi din cartierul Carpaţi să fie educaţi. N-au vrut. Şi nu acceptă astfel de soluţii pentru că multe familii din acest cartier sunt foarte sărace, trăiesc în condiţii foarte grele, şi nu-şi permit să-şi dea copiii în altfel de grădiniţe. Ei spun că copiii se simt bine în unitatea din cartierul lor, şi acest lucru este adevărat. Există acolo două educatoare care reuşesc să le ofere copiilor nu doar o bună educaţie, ci şi multă căldură sufletească. Cel mai bine ar fi dacă noi am reuşi să reabilităm imobilul, dar, aşa cum explicam mai înainte, nu se poate asta“, declară directoarea de la SAM 6. Ea spune că, în urmă cu patru ani, grădiniţa a fost inclusă într-un program de investiţii, dar că, din cauza aceloraşi condiţii juridice ale imobilului, proiectul nu a putut fi dus la bun sfârşit. Apoi, Inspectoratul Şcolar Judeţean a avut ideea construirii unei noi grădiniţe în cartier. Nici acest proiect nu a fost transpus în practică. „Ideea construirii unei alte grădiniţe a fost şi este o altă soluţie optimă. Din păcate, lipsa banilor a făcut ca proiectul acesta, şi nu doar acesta, să nu fie posibil deocamdată, cel puţin nu înainte să fie finalizate cele deja demarate. Aşa că rămânem tot acolo şi vom continua să facem tot ce este omeneşte posibil pentru a-i ajuta pe copii. Şi noi, şcoala, şi primăria“, a mai afirmat Irena Rădulescu Mierlăcioiu.  

De-o parte, orgoliu. De cealaltă parte, căldură umană

Cele două educatoare mai aduc în discuţie o soluţie: ca imobilul cu pricina să devină, printr-un act juridic, o construcţie a Primăriei Caracal. Soluţia stă însă doar în puterea celui care, cu 20 de ani în urmă, a înfiinţat grădiniţa cu bani olandezi. Adică preşedintele fundaţiei RomRom, care, cel puţin fiscal, nu mai funcţionează. Dar omul nu vrea şi nu vrea. Şi-a pierdut, probabil, simţămintele care cu două decenii în urmă îl animau într-atât încât să se gândească la întemeierea unei unităţi de învăţământ prin care comunitatea de romi din Caracal să facă un important pas înainte pentru educaţia copiilor lor. „Am vorbit la primărie şi cei de acolo sunt dispuşi să investească dacă s-ar găsi o formă legală ca imobilul să fie administrat de ei. Dar nu vrea preşedintele fundaţiei, şi aşa avem toţi de pătimit, şi noi, şi copiii. În ce mă priveşte pe mine, care am crescut în comunitate, care îi cunosc foarte bine pe oamenii aceştia şi pe copiii lor, grădiniţa aceasta reprezintă raţiunea mea de a fi. N-aş putea lucra în altă parte, ei sunt parte din mine şi aşa vor rămâne. Romii trebuie să aibă un viitor frumos, şi totul pleacă de la educaţie“, susţine, sub imperiul emoţiei, Aniţa Constantin.

•••

Viaţa profesională a celor două educatoare este şi ea, ca şi grădiniţa, unicat. Deşi condiţiile vitrege în care ele îşi desfăşoară activitatea sunt cele pe care am încercat să le reliefăm aici, rolul lor profesional este dublu: educaţia propriu-zisă şi efortul de a-i învăţa pe copii limba română, pentru că în familiile lor se vorbeşte doar limba romani (cu mici excepţii). Dăruirea profesională şi umană a celor două femei ar trebui să găsească coresponenţă în anumite medii, astfel că atunci când bat la uşi închise pentru înţelegere şi sprijin în privinţa grădiniţei-unicat, să li se deschidă.

Crimă în patrimoniul judeţului: conacele – rase de pe faţa pământului

Deşi în 1990 judeţul Olt avea un patrimoniu imobil de invidiat pe ramura caselor vechi boiereşti, indiferenţa şi nerespectarea legii au distrus o mare parte dintre conacele pe care regimul comunist le-a conservat găsindu-le întrebuinţări edilitare. Multe dintre aceste clădiri, unele dintre ele adevărate bijuterii arhitecturale, sunt acum ruine; altele au fost rase de pe faţa pământului, fiind furate cărămidă cu cărămidă de localnici puşi pe căpătuială după 1990, la adăpostul vidului legislativ şi administrativ care a urmat momentului istoric 1989.

Despre cum ne pierdem istoria

Potrivit reprezentanţilor Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional (DGPN), la această stare de lucruri au concurat mai mulţi factori, unul dintre ei fiind regimul incert de proprietate asupra imobilelor. Lucrurile ar fi trebuit să fie simple: după căderea regimului comunist, proprietarii care fuseseră deposedaţi abuziv de comunişti sau urmaşii lor nu aveau decât să-şi revendice dreptul la proprietate. Pentru imobilele boiereşti nesolicitate de nimeni autorităţile publice locale trebuia să se îngrijească de ele astfel încât să nu fie distruse prin furt. „Măcar atât“, spune Gheorghe Iorga, inspector superior în cadrul DCPN Olt. El susţine că imobilele cu pricina se împart în două categorii. „Sunt conace care au făcut obiectul punerii în posesie, dar de care proprietarii sau urmaşii acestora nu s-au mai îngrijit, fie din cauza costurilor prea mari pentru refacere, fie din alte cauze, şi sunt imobile care nu au fost revendicate de nimeni, fiind abandonate cu totul, unele fiind distruse în totalitate de mâna omului, fiind furate cărămidă cu cărămidă. Dau exemplu aici Conacul Colibăşanu de la Văleni, Conacul Comăneanu de la Dăneasa etc. S-a degradat şi s-a pierdut pentru totdeauna un patrimoniu de mare valoare culturală“, afirmă Iorga. El spune că unele dintre conace şi-au pierdut şi istoria, în sensul că despre provenienţa lor nu se ştie mai nimic, Arhivele Naţionale fiind, şi ele, foarte sărace în documente asupra acestui tip de patrimoniu. Ceea ce nu se poate spune despre imobilele boiereşti din Câmpia Boianului, unde fiecare conac are istorie, date şi informaţii graţie muzeografului Traian Zorzoliu, directorul Muzeului Câmpiei Boianului. Din păcate, şi aici sunt piese rare care s-au pierdut s-au sunt pe calea pierzaniei. „În Câmpia Boianului ştim tot ce se poate şti despre conace, dar, din păcate, asta nu le poate salva de la dispariţie. Nimeni nu are habar de ceea ce se pierde. Primarii nu vor să ştie, instituţiile abilitate nu vor să ştie şi aşa se duce totul pe apa sâmbetei. Care au mai rămas în picioare sunt şi ele condamnate la dispariţie, pentru că nimeni nu-şi dă interesul să le salveze. Mai avem Conacul Brătăşeanu la Radomireşti, de pildă, care a fost unul dintre cele mai frumoase conace; dependinţele de valoare nu mai există, iar clădirea despre care vorbesc a început şi ea să se ducă. Un conac important era şi cel al lui Constantin Colibăşanu de la Văleni – s-a dus şi ăsta. La Stoicăneşti mai este unul. Apoi, Conacul Leontopol a fost una dintre cele mai frumoase construcţii boiereşti, a fost de fapt castel. Nici temeliile nu mai există. Din Conacul Comăneanu de la Dăneasa nu au mai rămas decât nişte arcade stinghere. Nimeni nu a făcut nimic pentru ele, deşi administraţia locală avea responsabilităţi prin lege. Ce se pierde, ce pierdem noi este inestimabil. În primul rând, rămânem fără arhitectura tradiţională, pentru că aceste conace erau construite după modele arhitecturale româneşti. Pierdem, apoi, investiţia în sine. Aceste investiţii au fost făcute din banii poporului, de meşteri români. Boierul dădea ordin, dar totul era făcut din munca tuturor. Ce mai pierdem? Ne pierdem trecutul, istoria“, a comentat Traian Zorzoliu.

Lista neagră

Printre conacele din care au mai rămas doar ruinele sau nici măcar atât se numără un important imobil care era ridicat la Mărunţei, satul Bălăneşti, şi care data de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Cu asterisc pe lista conacelor de la Direcţia pentru Cultură, adică degradat în proporţie de 95%, este Conacul Comăneanu de la Dăneasa (sat Berindei). La Călui era, de asemenea, o casă boierească – nu mai este. Situaţie similară la Nicolae Titulescu, unde era ridicat Conacul Jean Burcă (sfârşit de secol XIX). Despre Conacul Gălăţeanu de la Redea se poate vorbi, de asemenea, la trecut, ca şi despre Conacul Colibăşanu de la Văleni. Într-o stare avansată de degradare se mai află Conacul Buzescu-Dârvari de la Strejeşti şi Conacul Pipile de la Mihăieşti, satul Buşca, primul construit în anul 1830, ultimul la sfârşit de secol XIX.
Construcţiile care încă mai rezistă timpului şi, mai ales, relelor apucături ale oamenilor, au nevoie de intervenţii rapide ale constructorilor specializaţi. Este cazul Conacului Băleasa de la Baldovineşti (piesă de la sfârşitul secolului XIX), Conacul Oteteleşanu de la Cezieni (sfârşit de secol XVIII), conacele de le Dobrotinet – Curtişoara (sfârşitul sec. XIX), Baldovineşti – Găvăneşti (sf. sec. XVIII), Izvoru – Găneasa, Liiceni – Drăghiceni (mijlocul sec. XX) şi Stoicăneşti (sf. sec. XIX). De asemenea, potrivit datelor DCPN Olt, fără probleme ar fi un alt conac de la Baldovineşti, un alt imobil boieresc ridicat la începutul secolului al XX-lea la Brebeni, Conacul Brâncoveanu de la Cezieni (sf. sec. XVIII), Conacul Stember de la Crâmpoia (durat la 1900), Conacul Marin Dinu de la Fălcoiu (sf. sec. XIX), Conacul Argeşeanu de la Piatra Olt – Criva de Sus, Conacul Brătăşanu de la Poiana – Radomireşti, Conacul Zisu de la Sprâncenata şi Conacul Buzescu de la Strejeştii de Jos. O parte dintre acestea din urmă a fost revendicată de foştii stăpâni sau de urmaşii lor, o altă parte nu a fost revendicată de nimeni, dar au rămas în picioare, iar unele dintre imobile au devenit sedii ale unor entităţi juridice care le utilizează şi, deci, se îngrijesc şi de starea lor.

Soluţii

Ce soluţii sunt pentru conacele care încă mai sunt în picioare? . „Dacă nu le cere nimeni înapoi (mă refer aici la conacele cu proprietate incertă), important ar fi să primească într-un fel sau altul o destinaţie. Pentru că important este să fie conservate sau, de ce nu, renovate, bineînţeles cu avizul Ministerului Culturii şi de către echipe de constructori specializate în restaurarea monumentelor istorice. Dau aici un exemplu. Conacul de la Drăghiceni (Liiceni) ajunsese în posesia unei familii de la Caracal. Oamenii spuneau că ar dori să facă un azil pentru bătrânii din zonă. Apoi clădirea a fost preluată de Finanţe pentru o datorie pe care familia respectivă o avea la stat şi a fost vândută altcuiva, unui om de afaceri pare-se de la Craiova, care s-a apucat să refacă imobilul. Am oprit lucrările, pentru că avem de-a face cu un monument istoric şi trebuie aviz de la Ministerul Culturii. Omul a zis că face demersuri să ia avizul. La urma urmelor, este important că imobilul va fi salvat de la degradare. Bine ar fi să gândească aşa şi primarul de la Radomireşti, care se opune punerii în posesie a Conacului Brătăşanu, deşi acesta a fost deja revendicat. Nu vrea şi nu vrea el să-l dea. Între timp, însă, clădirea a început să aibă de suferit, a început să dispară componente din ea. Cam aşa înţeleg autorităţile publice locale, în speţă primarii, să se implice. Fie n-o fac deloc, fie o fac în mod păgubos, cum face edilul de la Radomireşti“, spune Gheorghe Iorga.
Semnale de alarmă în legătură cu soarta rea ce paşte conacele care au rămas întregi a tras şi Muzeul Judeţean Olt. Laurenţiu Guţică arată, şi el, spre indiferenţa primarilor. „Noi am atras atenţia în mai multe rânduri cu prilejul unor evenimente importante. Într-un rând chiar am vrut să aducem pictori care să pună pe pânză clădirile boiereşti pe care le mai avem; ziceam că măcar pe pânză să rămână, dacă nu în forma lor fizică. Adevărul este că asemenea opere de artă arhitecturală au fost distruse cu frenezie. Deşi litera legii este limpede, primarii numai de asemenea valori nu s-au ocupat. Dacă îi atragi atenţia, primarul se ascunde fie în spatele altor priorităţi, fie se plânge de lipsa banilor. S-a ales praful de acest gen de patrimoniu“, susţine, revoltat, directorul Muzeului Judeţean.

Răspunde, totuşi, cineva de aceste crime culturale?

Potrivit Legii 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, administraţiile publice locale au o seamă de atribuţii pe această linie. Conform articolului 46 din lege, autorităţile publice locale „asigură protejarea monumentelor istorice clasate, aflate în domeniul public sau privat al municipiului, respectiv al oraşului sau comunei, precum şi a celor abandonate sau aflate în litigiu, alocând resurse financiare în acest scop“; (…) „cuprind în programele de dezvoltare economico-socială şi urbanistică, respectiv de amenajare a teritoriului, obiective specifice privind protejarea monumentelor istorice, elaborează, actualizează şi aprobă documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism privind monumentele istorice sau zonele protejate care conţin monumente istorice“; (…) „iau măsurile tehnice şi administrative necesare în vederea prevenirii degradării monumentelor istorice“. Apoi, legea prevede clar, la articolul 48, atribuţiile primarului, printre care se numără şi obligaţia de a asigura paza şi protecţia monumentelor istorice aflate în domeniul public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi ale monumentelor istorice abandonate sau aflate în litigiu, „semnalând de urgenţă direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, orice caz de nerespectare a legii“. Mai clar de atât nu se putea. Dar nu: legea a fost încălcată cu un dispreţ greu de imaginat la un om cu responsabilitate publică, chiar şi atunci când atribuţiile pe care le aveau în privinţa protejării monumentelor istorice le erau turnate în urechi de responsabilii instituţiilor de cultură, prin adrese peste adrese.
Ce s-a putut face nu s-a făcut. Ce se mai poate face s-ar putea, într-adevăr, realiza. Dar pentru asta trebuie să avem primari nu doar cu grijă pentru propriile buzunare, ci şi cu simţ civic, cu responsabilitate publică înţeleasă şi asumată. Cu alte cuvinte, ca în atâtea alte domenii, avem nevoie de oameni luminaţi.

Curcubeul care reface vieţi

 Annalisa Gasparini (dreapta), alături de ajutoarele sale, Laura şi Aurelia (în fundal) şi de trei dintre fetele luate în grijă

Dezbateri peste dezbateri la tv, unele pe idei, altele traversate de patimi ieftine între vechi aversari politici; unele mai liniştite, altele violente; unele cu pahare de apă aruncate în faţă, altele cu lovituri sub centură. Ce se spune la televizor se comentează în spaţii publice, comentarii însoţite musai de opinii personale. Apare o temă de dezbatere publică, cel mai adesea “livrată” de ideologii partidelor cu un scop anume, şo pe ea. Apare un eveniment în zona justiţiei, între fălcile căreia mai este băgat câte un personaj de notorietate (şi asta tot cu un scop anume), şo pe el. Se consumă vreo telenovelă cu protagonişti cunoscuţi publicului amator de senzaţii ieftine, gospodinele se topesc în faţa televizoarelor amplasate în bucătărie. Un vacarm general şi o harababură şi mai mare. Cine să mai aibă timp de problemele reale ale ţării? Cine să mai audă strigătele de ajutor ale categoriilor cu adevărat defavorizate? Cine să-i dea o mână de ajutor celui aflat în nevoie? Cum cine? Ca de obicei, străinii.

Annalisa Gasparini nu mai este însă demult o străină pentru cei cărora li s-a dedicat cu tot sufletul: tinerii care ies din centrele de plasament unde n-au învăţat mai nimic; nici să comunice în societate, nici să se descurce singuri în lume. Ba, mai mult, cei care părăsesc sistemul instituţionalizat intră în societate cu grave tulburări de comportament. Fără loc de muncă şi fără un acoperiş deasupra capului, mulţi dintre ei aleg, de voie, de nevoie, libertatea totală - viaţa fără căpătâi: o locuinţă în vreun imobil părăsit sau în vreo gură de canal subteran, un colţ de stradă pentru cerşit, o „şansă“ în rândurile infractorilor găinari etc.
Probabil că toate astea le-a intuit şi Annalisa. Cunoştea sistemul şi înţelegea că soarta tinerilor care părăsesc instituţiile de protecţie este lăsată la voia întâmplării. O fundaţie italiană i-a propus să se ocupe de soarta lor şi n-a stat pe gânduri dacă să accepte sau nu. Au trecut ani şi ea încă se află la Slatina.

Annalisa

Annalisa Gasparini este din Ancona (Italia), are 34 de ani, harul blândeţii şi multă iubire faţă de aproape. Prima oară a venit în România în 2001 şi de atunci s-a tot întors în cadrul unor grupuri de voluntari care organizau diferite activităţi recreative pentru copiii de la centrele de plasament „Zorile“ şi “Speranţa” din Slatina. După mai multe acţiuni de acest gen, ei i s-a propus de către o fundaţie din provincia natală să lucreze în România pentru tinerii care părăsesc instituţiile ce îi găzduiesc şi întreţin până la împlinirea vârstei de 18 ani. Aşa s-a născut L’arcobaleno (Curcubeul – trad. din italiană) la Slatina, fundaţie acreditată de Direcţia Generală pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Olt pentru două tipuri de servicii sociale private: găzduire pe perioadă determinată a persoanelor defavorizate şi sprijinirea acestora pentru o viaţă independentă. “În 2006 am înfiinţat asociaţia şi în 2007 am fost acreditaţi pentru aceste servicii sociale private”, ne vorbeşte Annalisa în limba română, pe care a deprins-o binişor. De atunci organizaţia a ajutat zeci de tineri şi tinere.

Culise

L’arcobaleno o are, aşadar, pe Annalisa, care şi-a luat două ajutoare de nădejde: Laura Marinescu, o profesoară de limba şi literatura română care are şi studii de socio-psiho-pedagogie şi Aurelia Şotae, psiholog. Şi mai are trei apartamente închiriate pentru cei de care se ocupă. Acum asociaţia are în găzduire 11 persoane. La o primă vedere, nimic greu: găzduire şi sprijin pentru ca „defavorizaţii“ să aibă o viaţă a lor. Ei bine, „nu este deloc uşor. Unele dintre fete au probleme de comportament şi trebuie să ne ocupăm de asta. Încercăm să creăm un echilibru, amestecând persoanele cu astfel de probleme cu cele care nu dau bătăi de cap. Câteodată merge, alteori - nu. Trebuie să găsim soluţii pentru ca asistaţii noştri să se dezbare de anumite obiceiuri, să înveţe să comunice, să-i respecte pe cei din jur şi să-şi câştige singuri existenţa, şi toate astea cer timp, multă răbdare şi o implicare totală. Noi cu cei pe care îi preluăm încheiem un contract de servicii sociale. În primă fază, contractul cuprindea o durată de şase luni, dar am înţeles repede că tinerii noştri au nevoie de mult mai mult pentru a se integra în societate. Am mărit perioada la un an şi tot n-a fost de ajuns. Acum perioada se întinde pe doi ani“, ne lămureşte Annalisa. Asociaţia le caută locuri de muncă, încercând să găsească angajatori înţelegători pentru astfel de persoane şi îi întreţine în şcoală pe cei care doresc să-şi continue studiile. „Avem doi tineri care au urmat finanţe-bănci şi acum sunt la masterat în Bucureşti, mai avem unul la Timişoara, tot la masterat în specialitatea contabilitate, avem o fată care urmează o postliceală de asistente medicale la Piteşti şi mai avem elevi la Colegiul Agricol Carol I din Slatina“, spune Annalisa. Ce mai face asociaţia? Reface şi menţine, pe cât posibil, relaţiile dintre cei de care se ocupă şi familiile lor, dacă au familii. Şi ce mai face? Îi implică pe copiii aflaţi în grija statului în proiecte culturale în diverse domenii, cum ar fi teatrul. De unde bani pentru toate acestea şi pentru multe altele? „Păi noi avem o fundaţie-mamă în Italia, care organizează colecte de fonduri prin organizarea unor evenimente, a unor tombole, a unor seminarii şi aşa mai departe. Apoi, nu spunem nu unor sponsorizări. De asemenea, după o luptă de doi ani statul român ne acordă o mică subvenţie cu care plătim anumite facturi, ceva din chirie şi altele asemenea“, ne răspunde Annalisa.
Şi Asociaţia L’arcobaleno are deja reuşite: tineri care, după ce au învăţat aici ce este lumea şi cum să îşi ia viaţa în propriile mâini, şi-au întemeiat familii şi sunt aidoma tuturor celorlalţi.

Piedici

O activitate umanitară ar merge ca unsă în oricare ţară civilizată, dar nu şi în România, unde orice iniţiativă bună se loveşte de piedici acolo unde nici nu gândeşti. De exemplu, un mic agent economic slătinean s-a gândit că n-ar fi rău să-i exploateze pe tinerii pe care L’arcobaleno încearcă să-i integreze social. „Am găsit de lucru pentru două fete ale noastre la un mic atelier de croitorie. Angajatorul le plătea salariile şi din subvenţia statului. Cât credeţi că le dădea fetelor? Un milion de lei vechi. Asta este exploatare. Le-am luat pe fete de acolo“, povesteşte Annalisa. Am definit, prin pilda de mai sus, lăcomia. Să definim şi indiferenţa. Asociaţia L’arcobaleno încearcă să ofere oportunităţi pentru tinerii încă aflaţi în centre de plasament. Aşa a apărut, în urmă cu doi ani, la centrul „Floare de colţ“ din Balş un atelier de croitorie pentru ca cei aflaţi în grija statului să poată învăţa meserie. „Chiar dacă au o specializare profesională atunci când părăsesc centrele de plasament, tinerii nu cunosc meserie, iar şansa de a-şi găsi apoi un loc de muncă este foarte mică. Aşa că noi ne-am gândit să acţionăm şi în sensul acesta, numai că, de pildă, iniţiativei noastre de la „Floare de colţ“ i-ar trebui un oarecare sprijin din partea personalului de la centru. Dacă s-a încropit un asemenea atelier, trebuie să te ocupi să funcţioneze, nu?“, ne întreabă Annalisa. Şi noi spunem: da. Şi conducerea centrului a spus da şi totul a funcţionat bine vreo câteva luni. Acum atelierul pare o investiţie de care nu se mai ocupă nimeni. Românul, tot român.

Reuniune cu gogoşi

Pentru documentare ne-am deplasat la o adresă la care ne aşteptam să găsim sediul asociaţiei: un birou, niscaiva bibliorafturi, nişte imagini pe pereţi care să reflecte activitatea organizaţiei. Aş! La capătul unei scări interioare de bloc, printr-un întuneric care ne face să folosim laterna telefonului mobil, ajungem în dreptul unei uşi dincolo de care se aude larmă de glasuri. Şi intrăm, într-adevăr, într-un apartament bine populat: unul dintre apartamentele închiriate de asociaţie unde se adunaseră fetele şi personalul asociaţiei la o partidă de...gogoşi. „Facem gogoşi, facem şi din astea. Hai, intraţi“, ne îmbie profesoara Laura Marinescu. După ce ni se vorbeşte despre tot ceea ce am arătat mai sus, vrem să cunoaştem mai îndeaproape şi fetele. Unele provin de la centre de plasament, altele de la centre de asistenţă pentru adulţi, acolo unde ajung tot din instituţiile de protecţie a copilului. Vor ele să li se folosească numele într-un reportaj ce va fi publicat într-un ziar, îşi dau consimţământul pentru asta? Nu, răspund multe dintre ele. Vor ele să apară în ziar într-o fotografie de grup, împreună cu Anna (aşa îi spun Annalisei), cu doamna Laura şi cu Aurelia? Nu, răspund cele mai multe. Refuzul este, poate, un reflex al inhibiţiei, al interiorizării indus de o viaţă aspră şi pe care personalul asociaţiei se luptă să li-l reprime pentru a le deschide personalitatea într-atât cât este nevoie pentru o comunicare normală cu cei din jur, cu societatea. Unele dintre fete s-au strâns ciopor lângă Laura, altele o încadrează pe Annalisa. Ele, Laura, Annalisa şi, chiar dacă “proaspătă” în asociaţie, Aurelia sunt punctele lor de sprijin deocamdată, singurele care le arată dragoste şi singurele în care au încredere. Şi ne dăm seama de câtă muncă şi de câtă dăruire de sine este nevoie să aduci normalitatea şi siguranţa într-un suflet strâns în el însuşi, aşa cum îl au cei care cresc fără familie, în instituţii ale statului. De câte ori îşi revede Annalisa familia? O dată sau de două ori pe an. Cât timp liber au cele două ajutoare ale Annalisei? “Eu am o jumătate de normă în cadrul asociaţiei, dar sunt solicitată cu mult mai mult. Suntem chemate de acasă pentru orice lucru mărunt care li se întâmplă fetelor. Este o muncă pe care n-o poţi face dacă nu pui şi suflet, o muncă în care, vrei, nu vrei, te implici emoţional”, ne dezvăluie Laura. Şi toate astea pentru ca cei singuri să înveţe ce înseamnă familia din care să poată ieşi, când vor avea o anume siguranţă, o anume independenţă, în familia mai largă a lumii.